TVR Cultural a difuzat, în 25 iunie, un documentar despre sculptorița și graficiana Elena Hariga, semnat de Ileana Ploscaru Panait, artistă vizuală și realizatoare TV, în cadrul emisiunii „Biografii necesare”.
Un text de Ileana Ploscaru Panait
„Când îngerul îşi face simţită prezenţa, clipa devine unică, nu are de-a face cu Timpul” - mărturiseşte Elena Hariga, o sculptoriţă în al cărei atelier am înţeles însemnătatea „timpului ce se scurge într-o neliniştitoare linişte”.
Ne-am întâlnit, mai întâi, la Galeria Simeza, unde expune cel de-al treilea ciclu din seria „Despre timp”, o preocupare ce o animă de câţiva ani încoace, de când instrumentele sculpturii au luat o pauză, pentru a face loc graficii de şevalet: o sinteză elaborată după mulţi ani de muncă grea în piatră şi bronz, lucrări monocrome în baiţ, de un negru profund, diluat în nuanţe acuarelate, punctate, ici-colo, de un albastru electric sau de ocruri aurii, ambele culori cu semnificaţii mistice.
Ileana Ploscaru Panait: Cum aţi făcut trecerea de la sculptură, mai ales că aţi lucrat şi monumente de mari dimensiuni în taberele de creaţie, la grafica de şevalet?
Elena Hariga: Am fost nevoită, pentru că nu am mai avut atelierul de sculptură. Acasă, într-un spaţiu domestic, nu poţi ciopli, aşa că m-am reprofilat. Şi, trebuie să mărturisesc că, văzând ce pot face cu o coală de hârtie, tuş şi pensule, m-am ambiţionat să studiez mai mult tehnicile graficii. Apoi, era şi o stare deosebită. Puteam stăpâni mai uşor materialul cel nou. Lucru cu care eu nu eram obişnuită.
Ileana Ploscaru Panait: Dar nu aţi părăsit definitiv sculptura.
Elena Hariga: Într-un fel, da. Dar, prin desenele mele, am fost tot pe terenul ei. Mulţi colegi mi-au spus după prima personală de grafică că se vede că este un desen de sculptor. Şi asta m-a bucurat mult.
Elena Hariga a absolvit sculptura în 1968, la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, cu profesorul Ion Lucian Murnu. Din 1970 este membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România care, în 1993, a onorat-o cu Premiul pentru Sculptură. De peste jumătate de secol, activează în expoziţii personale şi de grup, în România şi în străinătate, participă la simpozioane de sculptură din ţară, la Măgura Buzăului, Căsoaia, Arcuş, Lăzarea, Constanţa şi a fost invitată în taberele internaţionale de la Lindabrunn (Austria), Iasnaia Poliana (Bulgaria) sau Dzintari (Letonia) – unde a fost şi premiată în 1983.
„«Clipa face cât zece mii de ani», spune un budist chinez. Nimic nu este mai relativ decât Timpul, nimic nu este mai puţin real decât timpul şi, totodată, mai prezent în existenţa noastră.
Suntem Timp şi, iluzionaţi că îl stăpânim, îl împărţim riguros în doze crescătoare: clipă, minut, oră, zi, anotimpuri, vârste, veacuri. Să măsori atât de precis ceva care nu există. Să fii izolat în limita unui cadran de ceas, de unde să rânjeşti la veşnicie...
Doar sfinţii au reuşit să depăşească limita cadranului de ceas, ieşind din Timp în căutarea lui Dumnezeu. Au reuşit şi au lăsat în calendar o cruce roşie. Îngerii vin din veşnicie şi fac legătura cu lumea noastră, ritmată după tic-tacul ceasului. Azi, ceasul a amuţit, tehnica eliminând acest atribut sonor, iar timpul se scurge într-o neliniştitoare linişte’’, a explicat Elena Hariga.
Ileana Ploscaru Panait: „Neliniştitoarea linişte”. Care este mesajul?
Elena Hariga: Nu m-am referit la tehnică. Acum nu se mai aude tic-tacul ceasului măsurând secundele. Sunetul acela minunat de pendulă veche pe care îl aşteptam sau sunetul ceasului cu cuc. Timpul şi-a pierdut atributul sonor. Nu mai simţim cum trece.
Ileana Ploscaru Panait: Spuneaţi la un moment dat că Timpul – scris cu majusculă - nu există. Şi totuşi, cum măsurăm trecerea lui? Dumneavoastră îl puteţi măsura, poate, prin artă, prin semnele pe care le lăsaţi în urmă, poate prin copilul multiubit care vă continuă meseria?
Elena Hariga: Mă interesează ce pot să las în timp în urma mea şi să pot să pun o ordine în ce am făcut până acum.
Ileana Ploscaru Panait: De ce scrieţi întotdeauna „Timpul”, acest substantiv comun, cu majusculă?
Elena Hariga: Pentru că este necesar să trăim în comuniune cu el. Să nu ne revoltăm că trece. Constantin Noica spunea ceva foarte frumos: «Eu nu mai muncesc. Lucrez», adică a lucra înseamnă a crea, a sluji cu bucurie, cu uşurinţă. Fără trudă.
Lucrările de grafică ale Elenei Hariga au o autonomie care ascunde privitorilor adevărata sa identitate, cea de sculptor. Ductul direct al liniei, trasat cu siguranţa maeştrilor japonezi pe care i-a studiat şi ale căror mijloace rafinate şi restrictive le aplică în propriile lucrări și monocromia severă ce disciplinează planurile compoziţiei induc o atentă adecvare a tehnicii la scop. Colajele din hârtie mată, de un negru greu, teluric sau transparentă ca părerea unei suave treceri, alăturate cu decupaje din file de calendar şi autoportrete repetitive ca marcă a prezenţei artistului sunt tot atâtea metafore cu care Elena Hariga construieşte de mai bine de un deceniu un univers populat cu fiinţe poetice ce transcend clipa.
Ileana Ploscaru Panait: Ce rol joacă albastrul în grafica pe care o faceţi?
Elena Hariga: Fata mea, care este pictoriţă, îmi spune că sunt mai multe culori pe paletă. Dar eu nu am nevoie de mai multă culoare. Albastrul este, pentru mine, seninul, spaţiul înalt. Iar ocrul auriu este culoarea Îngerului, lumina lui. Prefer să vehiculez o familie de semne, de simboluri. Nu mă ajută să sar de la una la alta. Până termin o idee, rămân pe terenul ei ca să împlinesc ceea ce simt. Eu desenez cu pensula, direct. Revin rareori. Pun mare preţ pe spontaneitate, pe primul gest.
Elena Hariga încearcă să se sustragă prezentului cotidian aflat într-o goană continuă, dirijat de materialismul unei lumi din ce în ce mai detaşată de rostul, umanitatea şi spiritualitatea ce o defineau, aşa încât, artistului nu-i mai rămâne decât întoarcerea în sine, printr-un efort continuu de redefinire. Iar recuzita acestei reconsiderări se compune din „Îngeri” şi „Răstigniri”, siluete majestuoase sau, dimpotrivă, umile, de biserici sau semne sacre, cărări şi ascensiuni liniare, fiinţe descărnate de propria corporalitate, ochiul sau peştele cu semnificaţiile lor biblice, amprente şi cohorte de cifre ce ies de sub imperiul cadranului de ceas, fragmentarii de autoportrete şi amprente colate peste grafia de expresie gestualistă. Ce rezultă? O lume magică şi metaforică, în care timpul profan şi cel divin se întrepătrund într-o logică tangibilă oricui ar avea deschiderea de a nu se mai grăbi. De a vedea. De a înţelege. De a trăi măsurat, într-o rostuire ancestrală ce a definit umanitatea de la începuturi în substraturile sale cele mai profunde şi sensibile. Oare am uitat de ea?
Aceleaşi resorturi de un calm dramatism le întâlnim şi în sculptura Elenei Hariga. Fragmentul, o volumetrie ce poartă pecetea unui modeleu impresionist, cu suprafeţe fine şi abstracte, se repetă în mai multe variante de material – terracotă, lemn, bronz, piatră -, fiecare impunând o anume reflectare a luminii şi umbrei, a culorii, a finisării.
Ileana Ploscaru Panait: Dintre materialele sculpturii pe care le preferaţi?
Elena Hariga: Îmi place mult să modelez, deci lutul, pe care îl pot transpune apoi în bronz, iar, în taberele de creaţie, piatra şi lemnul. De lemn trebuie să te apropii cu sfioşenie. Este un material organic, viu, cald. Trebuie mai întâi să-l înţelegi.
Sculptura de format mic nu este o reducţie la scară, ci conţine un sens al amplitudinii care o face vizibilă şi la fel de prezentă ca un monument de for public. Aceste piese, de mici dimensiuni, pe care le-am revăzut în atelierul său – Ocniţe, Îngeri, Zboruri, Aripi, coloane -, creează separat sau împreună o acumulare de energii cu multiple înţelesuri.
În atelierul Elenei Hariga, timpul parcă a uitat de sine. Am găsit aici o pace, o lumină cernută, aurie, o linişte atotcuprinzătoare. O împăcare asumată, care face loc descoperirii lucrurilor simple şi esenţiale? Nu ştim, dar, cu siguranţă, Elena Hariga nu a încheiat, încă, povestea ei despre „Timpul ce i s-a dat”.
Ileana Ploscaru Panait: Care credeţi că este relaţia dintre om şi Înger, această făptură ce face legătura dintre lumi?
Elena Hariga: Toată viaţa am simţit o putere, un ajutor, o protecţie binefăcătoare. Nu doar în existenţa mea, ci şi în creaţia mea. Întâmplarea „neîntâmplătoare” este atributul Îngerului.
Ileana Ploscaru Panait: Inspiraţia creatoare vine din plan divin?
Elena Hariga: Da. Artistul este un intermediar. El execută ceea ce mesagerul îi transmite. Pentru mine, în desen lucrurile se încheagă mai repede. Am totul sub control. Dintr-o privire. Şi atunci simt cum sunt însoţită de o energie, de o prezenţă benefică.
Andrei Pleşu nota, în cronica expoziţiei personale a Elenei Hariga din 1993, „… artista confirmă actualitatea de neuzurpat a lumilor inactuale. Singură, calmă şi inspirată, ea sugerează privitorilor că nu se poate trăi ca şi cum Îngerii n-ar exista”.
„Nu pot trăi fără să lucrez. Nu aş mai avea rost. Asta mi-e bucuria. Menirea. Când lucrez simt o bucurie imensă, imensă. Acesta este semnul că am săvârşit un lucru pe care trebuia să-l fac”, a conchis Elena Hariga.
*** Difuzări ale acestei ediții: TVR Cultural - duminică, 25 iunie 2023, de la ora 22:00; TVR Internaţional - vineri, 30 iunie 2023, ora 16:30, TVR2 - marţi, 4 iulie 2023, ora 21:30 şi la TVR+.
