La „Biografii necesare”, artista vizuală Ileana Ploscaru Panait o are ca invitată pe graficiana Suzana Fântânariu, profesor univ. dr. în cadrul Facultății de Arte şi Design – Universitatea de Vest, Timişoara și membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România. Ediția a fost difuzată la TVR Cultural duminică, 7 aprilie, ora 22.00 (reluare în 13 aprilie, ora 08.00). O puteți urmări și la TVR Internațional miercuri, 10 aprilie, ora 23.50.

Am străbătut drumul lung până la Timişoara gândindu-mă la reîntâlnirea cu Suzana Fântânariu, o prietenă dragă pe care n-o mai întâlnisem de mai mulţi ani. Am aflat că, la deschiderea excepţionalei expoziţii „Brâncuşi”, la Muzeul Naţional de Artă, în cadrul manifestărilor Capitalei Culturale, Suzana fusese şi ea invitată să expună în cele nouă săli de la primul etaj. Alăturarea aceasta mi s-a părut mai mult decât grăitoare.

Aveam să descopăr o expoziţie cuprinzătoare, cu lucrări ce urmăreau spaţiul de spaţiu, alte teme şi perioade de creaţie. Am străbătut cu atenţie sălile muzeului, revizitând în acest periplu aproape sentimental – căci unele dintre piesele aflate aici i le expusesem şi eu în alte expoziţii de grup, la care lucrasem acum mai bine de două decenii în urmă.

Aşadar, cu aceste impresii în minte, fără a mai pierde timpul, ne-am grăbit spre atelierul Suzanei Fântânariu. O clădire veche, înaltă şi un atelier în care lucrează neîntrerupt de peste 36 de ani, ticsit de lucrări, prese de gravură, ustensile de lucru, încât, chiar şi noi, încercând să aşezăm camerele de filmat şi reflectoarele, parcă făceam parte dintr-o scenografie gândită anume de artistă.

Ileana Ploscaru Panait: Vii din cealaltă parte a ţării - te-ai născut la Suceava, ai făcut studiile la Iaşi şi Cluj, ai predat la Liceul de Artă din Craiova. Acum, trăieşti şi lucrezi la Timişoara. Sună ca un enunţ, dar aceste etape te-au împlinit. Ce te-a determinat să rămâi la Timişoara?

Suzana Fântânariu: În primul rând, situaţia familială. Eram căsătorită atunci, apoi, evenimentele Revoluţiei, pe care eu le-am trăit ca martor şi Facultatea de Arte şi Design care s-a reînfiinţat, eu numărându-mă printre cei cinci profesori fondatori şi fiind membră în Senatul instituţiei. Am contribuit la acreditarea facultăţii şi, iată, azi este una dintre cele mai notabile instituţii de artă din România. Nu mulţumită mie, ci întregului colectiv şi, mai ales, tinerilor care au învăţat aici şi s-au afirmat foarte bine după aceea.

Ileana Ploscaru Panait: Ai debutat la Iaşi, la Galeria „Cupola”, cu o primă personală, în 1976, şi, când vorbim acum, ne aflăm în 2024, la Timişoara, unde, la Muzeul de Artă se află încă pe simeze cea mai recentă expoziţie a ta. Între aceste două borne, sunt zeci de expoziţii personale, colective, bienale şi trienale internaţionale, tabere de creaţie, simpozioane, burse. Ca să nu mai vorbim de câte premii şi distincţii. Vreau să aduc aminte de Marele Premiu al UAP din 2017. Apoi, Ordinul Naţional „Pentru Merit" în grad de Cavaler, pentru realizări artistice şi promovarea culturii, primit în 2000. E o introducere amplă, dar semnificativă, pentru că artistul plastic nu e atât de vizibil şi trebuie să aibă o disciplină de fier şi o determinare neclintită pentru a se afirma. Este importantă atenţia publicului?

Suzana Fântânariu: Publicul te simte, chiar dacă nu te vede în fiecare zi. Dar trebuie să-l impresionezi de fiecare dată prin conţinut şi printr-un mesaj puternic. Şi cu un limbaj plastic modern. Eu, de exemplu, mă axez pe arta săracă („arte povera”), pe obiecte anonime, ready-made, cărora le caut o altă identitate şi pe legătura cu realitatea transfigurată. Publicul aşteaptă de fiecare dată să vadă ce lucrezi. Asta dă o mare responsabilitate artistului.

„Capacitatea de a crea m-a motivat să trăiesc”, spunea cândva Suzana Fântânariu. Auzind-o, mi s-a părut cumva prea dramatic, dar viaţa sa a dovedit că nu este departe de adevăr. Lupta continuă cu sine, dincolo de ceilalţi, pe care un artist autentic o duce în fiecare zi, poate să depăşescă la un moment dat puterea de îndurare. Şi atunci care ar fi Calea? În cazul Suzanei Fântânariu, o luptă şi mai acerbă. M-am convins de asta prin amploarea creaţiei sale.

Ileana Ploscaru Panait: Modernitatea limbajului, în cazul tău, vine din felul în care ai pornit de la cea mai veche tehnică a gravurii (tiparul înalt - xilogravura) şi ai ajuns la ceva foarte spectaculos - la obiect, instalaţie, performance.

Suzana Fântânariu: Da, m-am folosit de xilogravura imprimată manual şi am transformat-o în obiect tridimensional, ceea ce a conferit întotdeauna expoziţiilor mele un element de inovaţie şi de spectacol. Am lucrat cu spaţiul. Asta nu înseamnă că m-am dezis de umila hârtie.

Mii de lucrări, studii şi gravuri pe lemn de mari dimensiuni, imprimate manual, ridică un adevărat munte în centrul atelierului. Altele, mult mai puţine, sunt expuse la muzeu. Unele dintre ele au fost scoase din rame şi au devenit obiecte. Artefacte, cărţi-obiect, un volum de poezii, fotografii documentare sau fotografii peste care s-a intervenit sau care au fost expuse într-un context ce le-a conferit o nouă dimensiune, anatomii încastrate, urma martirilor ucişi la Timişoara în zilele Revoluţiei, propriile trăiri şi angoase, plăcile mari, negre de lemn incizat ca o fosilă încă vie, o instalaţie filmată în incinta muzeului aflat în stare de ruină cu câţiva ani în urmă - iată un periplu, o mişcare înainte şi înapoi, care conturează un destin încă plin de taine.

Ileana Ploscaru Panait: Am citit câteva poezii scrise de tine. Ştii că am avut aceeaşi revelaţie şi de la alţi colegi cu care am filmat? Pictorii Gheorghe I. Anghel şi Letiţia Oprişan. E mai greu să scrii sau să incizezi o placă de lemn?

Suzana Fântânariu: Ambele sunt dificile. Dar, pentru mine, poezia este ca un pansament pentru nostalgiile mele. Sunt un alt mod de a mă exprima. Ai văzut că volumul este ilustrat doar cu autoportrete?

Ileana Ploscaru Panait: Sigur.

Suzana Fântânariu: Am luat şi premiul revistei „Steaua” pentru acest volum, ceea ce m-a flatat.

Ileana Ploscaru Panait: Am reţinut câteva versuri. Să-mi spui dacă recit bine: „Mi-e ochiul/ ca o lunecare de lumină/ şi mă loveşte în obraz/ aroma de pădure/  cad peste flori/ şi mă lovesc de stele/ adorm cu cerul anotimpului/ spre ele./  Pleoapa de flori/ încoronată/ opreşte clipa/ şi mă ascund în umbra ei/ îmi ocroteşte visul/ cetatea înserării/ eu îţi surâd cu rouă/ fereastră spre castel...” („Adorm cu cerul”)

Ileana Ploscaru Panait: Îmi pare, cel puţin în ceea ce te priveşte, că eşti unul dintre acei artişti care nu pot fi încadraţi între nişte limite. Sau, mai bine spus, poate fi artistul restricţionat de o anumită „clasificare”?

Suzana Fântânariu: Este vorba aici despre libertatea de gândire. Noi, generaţiile anterioare, am fost nevoiţi să ne recuperăm libertatea, deschiderea, jocul. Acum, uitându-mă în urmă, la perioada studenţiei, căreia îi corespunde prima sală, văd că eram destul de imobilă sau cred că, dacă aş fi avut o libertate deplină, poate că lucrările mele ar fi arătat diferit. Vezi, un artist japonez a spus: „dacă te orientezi în prea multe direcţii, te risipeşti”.

Ileana Ploscaru Panait: Crezi?

Suzana Fântânariu: Nu ştiu. Dar mie varietatea mi-a dat o deschidere - nu doar conceptuală, ci şi ca limbaj, ca gândire. Sunt mereu în faţa unor lucruri pe care nu le-am mai făcut şi asta îmi dă mereu o stare de bine, de prospeţime.

Ileana Ploscaru Panait: Te împlineşte?

Suzana Fântânariu: Da, pentru că nu mai contează vârsta şi experienţa, ci căutarea, drumul.

Orele au trecut pe nesimţite discutând, răsfoind mape cu lucrări, amintindu-ne de colegi, profesori, prieteni comuni, expoziţii şi tabere. Urmărind-o cu atenţie pe prietena mea, mi-am dat dintr-o dată seama că energia îi vine dintr-o profundă poftă de libertate, sub toate aspectele ei. Puterea sa fragilă este o axă a feminităţii, de care nu se sperie şi pe care şi-a asumat-o încă de la început. Munceşte îndărătnic, în fiecare zi, cu convingerea că arta şi creaţia unui artist sunt legătura obligatorie şi unică cu sacralitatea.

Ileana Ploscaru Panait: Care crezi că este reţeta succesului pentru un artist?

Suzana Fântânariu: Un artist este împlinit atunci când îşi responsabilizează menirea faţă de societate. Când mesajele pe care le transmite prin opera lui rămân valabile pentru mai mult timp. Nu de pe azi, pe mâine. Asta în niciun caz.

O lumină fină pluteşte prin atelier. Seara coboară încet şi parcă misterul acestui loc se adânceşte, pe măsură ce istorisirile noastre nu-şi mai găsesc cuvintele, rămânând în urmă, pe hârtie, doar expresiile sutelor de portrete ce ne urmăresc din umbră.

***

Un text de Ileana Ploscaru Panait, realizatoarea „Biografii necesare”