În fiecare joi, de la ora 21:00, la „Istorii de bun gust”, la TVR 2 suntem invitaţi să descoperim un „alt fel de gătit”, cu rețete culinare inedite, unele chiar „din alte vremuri”, dar și multe povești de viață. Emisiunea se difuzează și la TVR Cultural.
„Dacă o iei peste Câmpul Pârcălabului și mergi prin Pădurea Deliormanului cale de 7 zile, dai de Moara lui Călifar. Exact cea despre care a scris Gala Galaction și care a inspirat filmul cu același nume, realizat în 1984, în regia lui Șerban Marinescu”, a povestit Camelia Moise în deschiderea unei noi ediții „Istorii de bun gust”.
În fiecare joi, de la ora 21:00, la TVR 2 suntem invitaţi să descoperim un „alt fel de gătit”, cu rețete culinare inedite, unele chiar „din alte vremuri”, dar și multe povești de viață. Într-o perioadă în care creștinii ortodocși se pregătesc de Săptămâna Patimilor, zilele care preced Învierea lui Iisus reprezintă o perioadă de smerenie și curățare spirituală, înainte de cea mai mare sărbătoare a creștinătății. Context perfect pentru a străbate drumul către un loc încărcat de semnificații și tradiții, Cătunul Dobrogostea, din Comuna Olteni. Aici, am descoperit istoria, dar și cum se gătește tradițional un preparat de post: urzici cu usturoi și mămăligă, o mâncare tradițională, de primăvară, foarte simplă, dar delicioasă și plină de vitamine. „Istorii de bun gust” s-a difuzat și pe TVR Cultural.
„Începem emisiunea chiar din locul în care s-a filmat Moara lui Călifar, în care, logic, până nu de mult se afla și moara. Nu mai e nimic. Suntem în Teleorman, între Olteni, Sfințesti și Dobrogostea”, a spus Camelia Moise, realizatoarea „Istoriilor de bun gust”.
La aproximativ doi kilometri sud-vest de Cătunul Dobrogostea, pe malul drept al râului Teleorman, pe un vârf de deal ce domină împrejurimile, se află locul numit „Cetate" sau „Tuturui", cu urme de zid și diferite obiecte - cum ar fi ciocanul de piatră șlefuită - care dovedesc că Dobrogostea a fost locuit de oameni cu 2000 ani î.Hr. Caracteristic cătunului Dobrogostea este faptul că în decursul timpului nu s-a dezvoltat, așa cum se arată în unele documente. În anul 1873, erau 26 de case, în 1900 erau 30 de case, iar, între anii 1969-2000, 60 de case, cu doar 300 de suflete.
„Am ales să vin preot slujitor în satul românesc. Am găsit acest cătun, care, de la 1969, tot 60 de familii are. Majoritatea sunt în vârstă. Este un loc plin de har, care vine de peste timp”, a spus preotul paroh Ionuț Marcian Mihăescu, care, deși bucureștean, a părăsit orașul.
Și aici, ca mai în toată țara, se face simțit exodul tinerilor. După Revoluție, fabricile din zonă s-au închis și nu mai sunt nici activități culturale. Doar bătrânii au mai rămas, fiind multe femei văduve, pe care dorul de cei plecați și amintirile le macină.
„E greu, dar nu mi-ar fi plăcut să trăiesc în altă parte, nici măcar la București. Ca la mine acasă, nu-i nicăieri. Sunt liberă, pot să umblu în bătătură, unde vreau. Ce să fac la oraș, să stau închisă în casă. Nu-mi place”, a arătat Petra Marin, o locuitoare a cătunului.
Printre oamenii respectați ai Cătunului Dobrogostea se numără Mihai Teodor, fost profesor de limbă și literatură română la un liceu din comuna Olteni.
„Am terminat Facultatea de Limbă și Literatură Română, unde i-am avut ca profesori pe George Călinescu, Tudor Vianu, Șerban Cioculescu, Ion Coteanu, la limbă, pe Zoe Dumitrescu Bușulenga - la literatură universală... oameni mari. Port neștearsă amintirea lor în amfiteatrul universitar. Am venit aici din pasiune, studiu și vocație. Fără vocație nu poți fii profesor. La Universitate, duminica, în timp ce colegii mei plecau la plimbare, mă duceam la Biblioteca Centrală Universitară și citeam”, și-a amintit acesta.
Mâncarea de urzici cu usturoi, aleasă dintr-o veche antologie de rețete, purta numele de „mâncarea săracului”. „Nu este vorba neapărat despre oamenii care nu-și puteau permite, ci despre faptul că acest preparat este foarte la îndemână locuitorilor din sate”, a explicat alegerea Camelia Moise. Și, pentru a avea o aromă mai specială, urzicile sunt făcute la ceaun, direct pe focul de lemne.
Petra Marin și Ioana Gâdea, locuitori de vârsta a treia ai comunei Olteni, pregătesc urzicile pentru „Istorii de bun gust”. „Când eram mici, mergeam cu ceilalți copii să culegem urzici și ștevie. Și tot atunci, în perioadă de secetă, alături de ceilalți copii, făceam ritualul cu Muma Ploii, din nămol sau dansam Paparudele”.
„Am învățat să gătim urzici cu usturoi de la mame și de la bunici, când eram copii. Urzicile se spală bine, în 2-3 ape și apoi se pun la fiert. Când au fiert bine, le punem într-o oală de lut. Acolo le frecăm cu o lingură de lemn, ca pe icre, până se zdrobesc. Se călește o ceapă mare în puțin ulei și se adaugă o lingură de făină. Se lasă un minut să se gătească alături de ceapă, apoi se pun urzicile. Se fierbe, cam 10 minute. La final, se pune usturoiul trecut prin presă, se stinge focul și se acoperă cu un capac ca să devină mai aromată. În copilărie, mama ne făcea și ciorbă de urzici, o zeama groasă. Acum se mănâncă mai mult tocană”.
