Sâmbătă, 8 iunie, la „Portret de excelență”, Mihaela Olaru a avut-o ca invitată pe avocata Cecilia Maran.

„Este o avocată cu o carieră de excepţie recunoscută în lumea justiţiei şi autoarea a două cărţi memorabile: „Amintirile unui avocat despre lumea justiţiei” şi „Să trăim cu bucurie”, un roman autobiografic în care fiecare literă poartă amprenta scriitoarei, dinamismul, rafinamentul, eleganţa, dar mai ales bucuria de a trăi”, a arătat Mihaela Olaru.

Urmăriți mai jos fragmente din interviul oferit de Cecilia Maran la emisiunea „Portret de excelență”:

• Ce poate fi mai mult pentru un avocat şi, de altfel, pentru orice profesionist decât să se ştie că a fost admirat, la timpul potrivit, de cei mai tineri şi că poate să viseze că va fi chiar un model pentru cei care vor urma şi care vor face aceeaşi profeşie?
• Eu am început să scriu destul de târziu, chiar târziu, spre sfârșitul - ca să zic aşa - al profesiei. În 2019, observând interesul deosebit al marelui public telespectator pentru toate speţele care se dezbăteau la televizor, înainte de a fi soluţionate în sala de judecată, m-am gândit să pun pe hârtie şi am publicat această cărticică subţirică cu impresii despre procese care mi s-au părut deosebite.
• Bunica Roseta a avut o influență covârşitoare asupra formării mele în copilărie şi în adolescenţă. Terminase pensionul, făcea parte dintr-o familie pricopsită bucureșteană de negustori şi s-a îndrăgostit de bunicul, pe care eu, din păcate, nu l-am cunoscut, care era tipograf la Câmpulung Muscel. S-au căsătorit împotriva voinţei familiei, care socotea că nu se face ca o tânără care a făcut pension şi a trăit în anumite condiţii, să se mărite cu un tipograf. Şi, totuşi, s-au căsătorit!
• Și tata, care, de asemenea, a avut o influenţă benefică asupra mea, lucra la Casa de Cultură din Câmpulung Muscel. Aceste case de cultură aveau un rol covârşitor în educarea poporului român, care era destul de simplu în marea lui majoritate, lumea era după război, era sărăcie, era o vreme plină de restricţii. Casa de Cultură chiar era o pepinieră, oamenii mergeau şi mulţi se alfabetizau şi tata făcea un lucru extraordinar acolo.
• Tata şi-ar fi dorit să fie actor, aşa cum au fost ceilalţi din familia lui, însă nu a putut să ajungă actor, nici nu a încercat măcar. Tata s-a limitat doar la terminarea unui liceu, dar trebuie să recunoaştem că, pe vremea aceea, liceul era extraordinar de serios, înainte de război, şi la momentul în care eu am dat admiterea.
• Când am dat la liceu, pentru că apăruse fabrica de maşini, populaţia din oraş ajunsese la 40.000 de locuitori şi, în acest context, sigur că erau mulţi copiii care doreau să dea admiterea. Nedreptatea acelor vremuri … erau 180 de locuri, din care vreo 70 de locuri erau pentru copiii de muncitori, vreo 60 şi ceva de locuri erau pentru copiii ţăranilor şi doar 35 de locuri pentru copiii de intelectuali. Gândiţi-vă cum era să fim sute de copii care îşi doreau să facă un liceu de cultură generală.

• Tata era şi regizor şi actor la Casa de Cultură, jucam teatru, cântam. Am făcut ore de canto cu directorul Liceului de Muzică din Câmpulung Muscel, care era un prieten apropiat al tatălui meu şi atunci recitam şi tata mă lua să joc în piesele de teatru nu numai la Casa de Cultură, ci şi la Liceul Pedagogic, la mine, la Liceul „Dinicu Golescu”, aşa că aş îndrăzni să spun că, până la 18 ani, când am terminat liceul, aproape că nu era săptămână ca să nu fi avut la sfârşit de săptămână undeva un spectacol de teatru, Sigur că visul meu era acela de a deveni actriţă.
• Prietenul tatei, directorul Liceului de Muzică, care nu avea copii, socotea că eu sunt un talent extraordinar şi visa pentru mine să dau la Conservator, dar eu socoteam că nu e vocea mea atât de bună încât să ajung o divă ca Maria Callas, de exemplu. În aceste condiţii, m-am dus să dau la Teatru: am fost 2.200 de candidaţi şi am fost selectaţi 180. Eu am fost la clasa doamnei Sanda Manu.
• Eu am fost totdeauna categorică, sunt berbec şi am zis aşa la examene: ori am talent suficient ca să ajung o mare actriţă, ori, dacă nu, mai bine fac altceva. Am luat note uriaşe în prima etapă de preselecţie, pentru că sunt trei etape la Teatru, apoi la etapa a doua mi s-a părut că nu mi-a ieșit o anumită probă, mimica. Atunci, m-am emoţionat şi, deşi citesc foarte frumos, următoarea probă era să citeşti la prima vedere un text şi eu am invocat faptul că nu văd şi am invocat faptul că mi-am uitat acasă ochelarii. Am gândit că, dacă sunt emotivă şi dacă nu pot să trec de o poveste ca asta, nu am ce să caut acolo, nu am să fiu o mare actriţă. Mi-am luat dosarul de aici şi m-am hotărât să dau la Drept.
• Mămica mea şi-a dorit teribil să fie avocat și nu a reuşit şi am spus ca eu să-i împlinesc visul. Primii ani de avocatură i-am petrecut la Călăraşi. Unii colegi care au fost la Călărași înaintea mea şi cărora le-a fost greu mi-au spus că nu e uşor, dar eu, pentru că mi-am dorit imens să fac avocatură, pentru că am iubit şi iubesc această profesie în continuare, pentru mine nu a fost deloc greu, pentru că aveam acea uriaşă satisfacție de a împlini un vis.
• Am avut libertatea să citesc orice şi prima mea mare pasiune a fost cititul. Eu citeam cu tata. Contează imens modelul familial, eu citeam până la 01.00 noaptea, tata citea până la 01:00 noaptea, iar bunica mea, care era insomniacă, citea toată noaptea şi, atunci, modelul ăsta l-am urmat. Tot cu bunica mea am deprins pasiunea pentru teatru. Consider că un părinte este obligat zilnic să petreacă timp cu copilul său, cel puţin două ore.
• Nu am putut să fiu actriţă, însă nu am regretat niciodată acest fapt, sunt în continuare cel mai mare iubitor al teatrului.
• În calitate de avocat, eşti pe scenă, eşti pe scândură, aşa cum este un actor şi totdeauna când am pledat am avut sentimentul acela că sunt ascultată.
• Am mers multă vreme pe Penal şi Penalul a rămas pasiunea mea, deşi, la un moment dat, am trecut la Civil.
• Titlul cărţii „Să trăim cu bucurie” mă reprezintă. Toată viaţa m-am bucurat de profesie, de familie, de fiica mea, care este şi ea avocat şi poetă, m-am bucurat de teatru, de muzică, de literatură, de dans, de operă, de toate lucrurile astea, de natură. Este minunat să trăieşti, este cel mai mare dar pe care îl pot face părinţii noştri.
• În afară de asta, am mai avut şi nişte necazuri în viaţă. Ca orice om, mi-am pierdut părinţii, toţi ajungem în situaţia asta extrem de tristă şi derutantă. Fără părinţi, te simţi ca un copil singur pe lume, indiferent de vârstă, dar, în afară de asta, pe la 45 de ani, am făcut o peritonită şi am ajuns la spital în ultima clipă şi am scăpat. Cea de-a doua încercare a fost că, în 2013, în timp ce alergam dintr-un loc în altul, cu instanţele, procesele, mi s-a făcut rău, am fost diagnosticată cu cancer şi operată de urgenţă. Dacă 50 la sută din reuşită se datorează medicilor, restul cred că ţine de modul meu optimist de a privi viaţa, cu bucurie.