Sâmbătă, 15 iunie, la „Portret de excelență”, Mihaela Olarul-a avut ca invitat pe acad. Leonida Gherasim.

„Halatul alb de medic înseamnă o datorie niciodată încheiată, pentru că problema de responsabilitate este o problemă de morală, nu numai profesională, o responsabilitate pentru fiinţa umană”, aşa caracterizează Leonida Gherasim cei peste 70 de ani de carieră în domeniul medical, în slujba pacientului.

Este un reputat specialist în cardiologie, profesor universitar şi membru de onoare al Academiei Române. Întreaga sa activitate ştiinţifică i-a fost recunoscută prin numeroase distincţii. La împlinirea vârstei de 75 de ani, preşedintele României i-a conferit Ordinul Naţional Pentru Merit în grad de Comandor, în semn de apreciere deosebită pentru contribuţia la dezvoltarea învăţământului şi practicii medicale din România.

Mai jos, puteți citi câteva dintre declarațiile oferite la „Portret de excelență”:

• Când intri în profesiunea medicală, ai o responsabilitate enormă, ai o responsabilitate față de omul bolnav, apoi o responsabilitate față de tine și ai responsabilitatea față de societate.
• M-am născut într-un sat mic, aflat pe un deal, între două gârle care aveau din când în când un strop de apă. Satul nu cred că avea mai mult de 150 de familii, dar avea ceva extraordinar, avea copii, avea o școală și avea biserică și viața în sat era o viață liniștită  Tata era învățător într-un sat apropiat de Teiuș și am copilărit, dacă copilăria poate să fie dusă până pe la 16 ani, în majoritatea timpului, la țară.
• Omul este trecut, prin el, tot trecutul se filtrează în prezent și nu poate să dispară.
• La vârsta de 90 de ani, colaboratorii mei de la facultate și din clinică mi-au spus că doresc să scrie ceva despre mine. Nu le-am dat un răspuns atunci, dar ei au continuat să strângă materiale și au strâns într-un volum vreo 150 de pagini. Atunci, am spus: „Dragii mei, voi ați scris despre mine, dar eu vreau să scriu despre profesorii mei și atunci am scris „Un drum printre oameni și cărți”. După publicare, cei de la Liceul „Radu Greceanu” m-au rugat să scriu despre viața mea ca elev acolo, apoi am zis să scriu și despre viața de student. După facultate, am vrut să scriu în întregime cum s-a desfășurat viața mea ca medic și cadru universitar”.
• Am început Liceul „Radu Greceanu” în luna septembrie 1939, când a început războiul și l-am terminat în 1947, când abia se încheiase războiul. Viața la liceu era o viață foarte ordonată, profesorii - foarte serioși, programe de învățământ stabile și manuale solide...majoritatea cărților mari erau scrise de profesorii universitari.
• Copiii care veneau la liceu veneau din satele și comunele din jur, mai puțin din Slatina. Viața școlară n-a fost afectată prea mult de problemele războiului ... elevii au trecut peste acest lucru. Profesorii erau foarte respectați, pentru că ei erau un exemplu. Nu exista decât o singură clasă pentru fiecare an de studiu. Din clasa mea, 27 de colegi au terminat facultatea și au devenit ingineri, avocați, învățători, doctori, artiști.
• Așa cum a trecut timpul peste oameni și școala s-a schimbat, cred că mai repede decât trebuia. În 1948 a început reforma Învățământului, până în 1948, a fost legea „Spiru Haret”, care nu s-a modificat pentru zeci de generații. După, au început să facă modificări rapide - opt clase, zece clase, discipline noi. Școala s-a orientat din ce în ce mai mult către științe.
• Când am dat examenul la Medicină, erau vreo 1.200 de candidați pe 150 de locuri. Nu eram sigur că obținut un loc, la o concurență așa de mare și am dat examen și la Filosofie, am vrut să fac Sociologie – Psihologie, însă, odată cu reforma din 1948 din învățământ, prin care nu se permitea să urmezi două facultăți simultan, se finanța o singură facultate, evident că am preferat Medicina pentru că mi s-a părea că este o mare diferență între metafizică, sociologie și realitatea pe care o vedeam eu, realitatea de biologie, de reformare și de viață.
• Student fiind, am avut profesori membri ai Academiei Române și, în următorii ani, după ce am terminat eu, unii dintre foștii asistenți au devenit membri ai Academiei Române, vreo 12 studenți, profesori și medici, mai târziu.
• Când am sosit eu ca student la Colțea, academicianul Teodorescu avea o echipă universitară de tineri foarte buni... toți entuziaști, cu respect față de profesori, care, mai târziu, au devenit și ei profesori universitari. Cineva trebuie să vadă în colaboratori ceva mai mult decât decât văd ei.

• După ieșirea la pensie, am continuat să mă duc la Spitalul Universitar de trei ori pe săptămână, până în martie 2020, când a venit peste noi pandemia.
• Familia mea se trage dintr-o familie mare. Am întemeiat o familie, soția a fost medic, cele două fiice sunt medici și cadre universitare și am și trei nepoate, două dintre ele studente la Medicină. Am o familie liniștită. Copiii i-am crescut în respect față de oameni, față de profesie și față de ei însiși.
• În vremurile astea, în care lumea se schimbă prea repede, școala a vrut să-și păstreze valorile tradiționale mai mult alături de cele moderne...însă, indiferent de etapa istorică, câteodată, cu toate greutățile, se nasc oameni care ajung să se formeze chiar mai bine, mai solid. Orice perioadă istorică creează oameni mari.
• Mama mea a știut să treacă peste toate lucrurile, minunându-mă de forța ei. Și-a crescut copiii, iar, când noi am plecat la școală, a ales să se mute cu mine la Slatina. Tatăl meu era un om aparent modest, a fost învățător și a fost un învățător desăvârșit, a fost director cea la mai prestigioasă scoală primară din județ și, la reformă, pentru că nu aveau profesori de matematică, l-au rugat să predea matematica vreo patru - cinci ani, până când au venit profesori. Avea cunoștințe foarte solide, era o persoană tăcută, echilibrată.
• Toată familia se trage din străbunicul Popescu, un om bun, care a lăsat o parte din pământ pentru biserică. Acolo s-a făcut școala, dar a lăsat și urmași - unii foarte importanți - care au dat ceva societății; o ramură artistică în neamul nostru, în care vreo șase au fost pictori recunoscuți, copiii unora au făcut Arte Plastice, alții au devenit învățători.
• Șansa vieții, destinul...am avut norocul că am fost studios de la început, mi-a plăcut să citesc și să lucrez.
• Secretul longevității: să trăiești frumos, dar marele secret este cel al biologiei, ereditatea. Al doilea element de longevitate este continuarea activității când vine vârsta de pensionare. Nu trebuie să abandonezi; să găsești lucruri pe care să le continui, să duci o viață organizată, să-ți păstrezi mintea și picioarele la bătrânețe.
• Să plec din România - nu m-am gândit niciodată și nici nu aș fi făcut-o. Am fost într-o călătorie de studiu în Statele Unite, dar nici nu mi-a trecut prin cap că aș putea să rămân. Să las copiii, părinții, pentru mine ar fi fost o tragedie, ar fi fost intolerabil. Găsisem un loc de muncă, o activitate bună, progresam...aș fi dorit să fac mai mult și nu aș fi putut să fac în afară.
• Ce cred că o să se spună despre mine în eternitate? Nu cred că eternitatea o să iasă din documente. Dimensiunea eternității este de la zero până la infinit...ce ai lăsat scris, ce oameni ai format, ce spirit ai avut, cum ai trăit în familie, cum ai avut generozitate...chiar dacă ai lăsat un pom, este mult pentru eternitate.