În 30 iunie, la „Biografii necesare”, artista vizuală Ileana Ploscaru Panait a avut-o ca invitată pe sculptorița Victoria Zidaru, membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România. Ediția va fi transmisă în reluare în 6 iulie, de la ora 08.00.

 

Un text de Ileana Ploscaru Panait, realizatoarea „Biografii necesare”

Aflasem din presă că tocmai se închisese expoziţia pe care o organizase la Muzeul Naţional de Artă Contemporană. Face mereu naveta Suceava – Bucureşti. E tare greu să ne potrivim programul, aşa că, aflând că petrece câteva zile în Capitală, nu am mai amânat nici un moment întâlnirea pe care mi-o doream de mai multă vreme.

Aici, la Combinatul Fondului Plastic, unde îşi are atelierul – un loc pe care l-a amenajat cu o grădină primitoare, invadată de flori, pentru a-i aduce aminte de paradisul Bucovinei natale –, aveam să depănăm nu doar amintiri, ci redescopeream şi multe dintre lucrările primelor expoziţii ale Victoriei Zidaru.

Ileana Ploscaru Panait: Să ne aducem aminte împreună de primii noştri profesori din facultate, de spiritul tineresc, plin de visuri şi speranţe, ce se împlinea odată cu reuşita la examenul de admitere la o facultate unde se intra foarte greu, pe doar trei- patru locuri în fiecare an.

Victoria Zidaru: Să ştii că eu am intrat cu peripeţii la facultate. Cred că tu ai intrat cu un an înaintea mea.

Ileana Ploscaru Panait: Să-ţi spun sincer, nu îmi mai aduc aminte. Dar ştiu că ai fost colegă de grupă cu Carmen Tepşan, o fostă colegă de clasă de la liceu.

Victoria Zidaru: Da, aşa este. Profesoară în anul acela era Ilica Veturia, cu care nu m-am înţeles de fel. Nu rezonam deloc. Pe mine mă interesau modelajul, statuarul. Aşa că m-am hotărât să rămân repetentă un an, ca să pot face cursurile cu sculptorul Paul Vasilescu. Îl admiram ca artist, era un pedagog desăvârşit. Avea un mod excepţional de a lucra cu studenţii. Păcat că, după dispariţia lui, şi opera sa a intrat într-un con de umbră. Sunt mulţi artişti în situaţia asta. Arta contemporană românească are multe de recuperat. Oricum, în acest moment, sculptura de la noi nu se mai situează la nivelul deceniilor ’60 – ’80. S-a pierdut foarte mult.

Anii de studenţie au fost urmaţi imediat, în 1984, de Bursa pentru creaţie, acordată de Uniunea Artiştilor Plastici pentru tinerii sculptori. Au urmat expoziţiile alături de soţul ei, sculptorul şi pictorul Marian Zidaru, sau de cele de grup, alături de colegii de generaţie, care şi-au asumat un discurs personal îndreptat înspre dimensiunea spirituală a lumii şi a creaţiei.

Ce o defineşte îndeosebi pe Victoria Zidaru este, mai ales, opţiunea pentru o existenţă lipsită idealuri mercantile, condusă de spirit, simbol sau tradiții, mai degrabă decât de confortul consumist. Aceste convingeri i-au definit, încă de la început, o concepţie de viaţă de o modestie generoasă: arta îşi are izvorul în ştiinţa de a trăi şi în buna măsură a gestului simplu.

Ileana Ploscaru Panait: Am observat două perioade mari în creaţia ta. Din anii ’90, până în 2016, ai expus preponderent alături de Marian Zidaru, soţul tău, şi o adevărată explozie după 2016, când ai organizat o serie continuă de expoziţii proprii. De unde acest rol de vioara a doua, până de curând?

Victoria Zidaru: Acela am simţit că este rolul meu şi mi l-am asumat fără nici un regret. Îmi era suficient. Eram mulţumită şi fericită că îl puteam ajuta. El nu mi-a impus nimic. Aşa simţeam eu, atunci.

Ileana Ploscaru Panait: Şi în 2016 cum s-a produs declicul?

Victoria Zidaru: Curatorul Alexandru Davidian m-a încurajat, într-un anume fel, chiar mi-a impus, să încep să mă folosesc de cusutul manual. Poate fi o temă banală, dacă o luăm ad literam. Dar eu făceam asta de mai bine de 40 de ani, dar nu mi se părea ceva deosebit, pentru că, încă de copil, eu am crescut în această cultură a manualităţii, a lucrului frumos, cu rost şi sens. După expoziţia personală cu seria de bronzuri din 1991, m-am retras în natură, în grădină, şi am început să lucrez cu fire, materiale textile şi vegetale, în tehnici mixte, care mai de care. Astăzi, în plină epocă ecologistă, este o modă, dar, acum 40 de ani, era ceva foarte special. Aşa, am început să gândesc compoziţii, instalaţii de mari dimensiuni, anume pentru spaţiile unde urma să expun. Eu numesc ceea ce fac acum „basorelief vegetal”, nu tapiserie, şi care mai are şi o componentă olfactivă. Mirosul de flori, de fân este o garanţie care departajează obiectul virtual de obiectul concret. „Basorelieful vegetal” este o formă mai delicată de a trata sculptura.

Victoria Zidaru are o biografie profesională impresionantă - zeci de expoziţii şi participări importante - pentru că aria sa de preocupări ocupă mai multe sfere: de la sculptura în bronz, la basoreliefurile vegetale cu virtuţi olfactive – un concept lansat de ea în piesele de artă paretală, de la grafică, colaj şi obiect, la artă textilă în tehnici diverse pe pânză de casă şi broderii manuale şi chiar piese de vestimentaţie ce transcend moda. Meşteşuguri deprinse de mic copil ce şi-au împlinit mesajul în operele de maturitate, întorcând-o pe Victoria Zidaru la începuturi, la poveştile bunicii, la războiul de ţesut, la cusătura plină sensuri ascunse, la timpul şezătorilor de iarnă, însoţite de cântece şi snoave. Un univers mirific, al cărui farmec cu totul aparte şi a cărui spiritualitate se vede astăzi în felul în care arată fiecare obiect din atelierul soţilor Zidaru. În esenţă, acest spaţiu atât de aglomerat are o însemnătate ce trece dincolo de conceptul de locuire, cum ar spune arhitecţii, în cel de trăire profundă, cu semnificaţii de o intensitate aparte.

Conectarea la filonul sacru s-a făcut de timpuriu, aşa încât tot parcursul ulterior n-a fost decât o căutare statornică pentru a da un sens plastic, pentru a găsi un mod de exprimare a acelor definiţii sacre. Reperele acestei căutări se regăsesc în „Înviere”, „Cărarea întâi”, „Zidirea”, „Crucea și Icoana”, „Veste și Poveste”, „Casa”, „Zestrea”, „Poveste de Crăciun”, „Cer și Pământ”, „Pâinea Sacră”, „Renașterea”, „Facerea”, „Starea Crucii”, „Ziua întâi” - şi vor urma şi altele, cu siguranţă. Sunt peste 32 de expoziţii personale, al căror şir a început în 1991, dar sunt cu mult mai multe, dacă ar fi să ne referim şi la cele recente, de la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, cu trimitere la Geneză – o instalaţie monumentală, proiecţii şi muzică, sau cea de la Muzeul de Artă Recentă.

Referirea la un spaţiu mistic, istoria personală, cultivarea spiritualităţii creştine, poate chiar a unui anume tip de manualitate, conexată cu condiţionările limbajului plastic, exprimări metaforice cu semnificaţii precise, înnobilarea obiectelor umile, toate fac parte din bagajul vizual ţesut prin fire nevăzute, timp de decenii, al artei Victoriei Zidaru, iar rezultatul acestor depăşiri de formă au fost recompensate, binemeritat, prin Premiul pentru Sculptură, al Uniunii Artiștilor Plastici din România, în 2018.

Ileana Ploscaru Panait: Voiam să te provoc să mai vorbim şi despre lumea satului fermecat de unde vii, despre Ferma de Artă de la Liteni, despre atelierul tău şi al lui Marian de acolo, despre taberele pe care le faceţi, dar, sigur, ne vom mai întâlni.

Victoria Zidaru: Da, acolo mă regăsesc. Acolo respir. Acolo îmi vin ideile. Caut cu toată puterea mea să trăiesc în preajma lucrurilor care mi-au marcat copilăria.