Între 11 și 17 martie, telespectatorii TVR Cultural pot afla mai multe de la criticul literar Alex Ștefănescu despre viața și opera autorilor Nicolae Balotă, Mircea Horia Simionescu, Grigore Vieru, Petru Popescu, Geo Bogza, Nicolae Breban, dar și despre cenzurarea literaraturii în perioada comunistă.
Mai jos, temele săptămânii 11-17 martie (luni-vineri, de la ora 21.50, în weekend - de la ora 18.50):
11 martie: Nicolae Balotă
Nicolae Balotă, eseist și critic literar (1925-2014), a fost închis de două ori în perioada comunistă, o dată pentru deținere de material subversiv, apoi după ce a scris un memoriu în care atrăgea atenția asupra abuzurilor regimului comunist. A emigrat la sfârșitul anilor 1970, iar în 1987 a obținut azil politic în Franța. Aici, dialogul lui Nicolae Balotă cu Iosif Sava, la „Seratele Muzicale”.
„Nicolae Balotă este un mare cărturar, nu un scriitor în sensul restrâns al cuvântului, ci un cărturar (...) Viața lui Nicolae Balotă este formată, de fapt, din trei vieți: cea a unui tânăr studios, care după terminarea facultății stătea închis într-o mansardă și studia nu numai literatură, ci și filosofie, politologie, antropologie, semănând în privința aceasta cu Mircea Eliade (...) este vorba despre un umanist care își regândește epoca.
Opera de memorialist poartă titlul „Caietul albastru” și este interesant de spus de ce se numește astfel: în noaptea de 2 spre 3 ianuarie 1956, tânărul Nicolae Balotă este arestat în trenul care îl ducea de la Cluj la București, într-o fracțiune de secundă, face un raționament și își dă seama că în bagajele sale se află un jurnal care ar fi putut fi drept corp delict în cazul unui proces politic și are ideea inspirată să ia cu el, dacă este arestat, doar valiza cealaltă, iar pe cea cu caietul o abandonează în tren, sperând că cineva binevoitor va salva caietul. Și exact așa se întâmmplă, un necunoscut recuperează valiza, își dă seama cine este autorul și le încredințează mamei lui Nicolae Balotă, de acolo ajunge la un prieten. Nicolae Balotă iese din închisoare și se bucură, dar la expatriere, în 1981, din nou este nevoit să îl abandoneze, pentru că ar fi fost percheziționat la graniță , astfel încât se creează un al doilea moment de suspans.
După căderea lui Ceaușescu, autorul reintră în posesia acestui caiet, face adnotări, menționează ce simțea atunci când își nota evenimentele fiecărei zile și apoi comentează din perspectiva omului matur. Rezultă o operă de o mie de pagini, impresionantă nu doar prin vastitate, ci și prin dramatismul evocărilor, prin sinceritatea dusă până la capăt, prin erudiția folosită în mod firesc de acest mare cărturar ”, arăta Alex Ștefănescu.
****
12 martie: Mircea Horia Simionescu (1928-2011), prozator, eseist și publicist
„Pentru meseria de scriitor, pentru mine, muzica însemnează nu numai o desfătare, ci un mijloc de cunoaștere, de percepere a adevărurilor vieții și de adâncire a esențelor”, spunea Mircea Horia Simionescu, în 1975.
În 1950, după ce a urmat doi ani cursurile Facultății de Filologie din București, s-a angajat la Scânteia - „fapt greu de explicat, straniu. A lucrat 19 ani la ziarul Scânteia, ducând o viață dublă: pe de-o parte, simula că face ideologia Partidului Comunist, pe de alta, scria în secret o operă care nu avea absolut nici o legătură cu marxism-leninismul. A scris la ziar mai puține reportaje și mai mult cronici muzicale, fapt care a condus la numirea sa, în 1972, în postul de director al Operei Române, funcție pe care a îndepplinit numai până în 1974, când brusc plictisit, a abandonat orice legătură cu viața publică, s-a retras într-o comună de lângă Târgoviște - Pietroșița - și a descoperit acolo plăcerea de a avea o casă, o livadă și, mai ales, de a scrie în liniște”, arăta Alex Ștefănescu.
„Mircea Horia Simionescu a descoperit, probabil, încă de la începutul carierei sale, că se poate construi o lume o realitate în sine din fraze, se poate realiza ceea ce mai târziu teoreticienii vor numi „inginerie textuală”.
Cartea sa cea mai importantă, „Bibliografie generală”, este o listă de cărți imaginare. Iată câteva titluri din această bibliotecă imaginată de Mircea Horia Simionescu: Misiunea doamnei Sachelarie în literatura americană, Determinarea gradului de abstracționism la sugari, Jupuirea de viu în relațiile dintre puterea otomană și satul Tătărșești, județul Covurlui, Demodarea Munților Pirinei, Analiza spectroscopică a situațiilor penibile, Pentru o incultură mai puțin crasă, mai puțin evidentă, Ideea de mătrășit și genuflexia la popoarele civilizate.
Alt volum foarte reușit din tetralogia „Ingeniosul bine temperat”, din care face parte și bibliografia generală, este „Dicționar onomastic”, care este, tot așa, o listă de personaje care se ascund în numele de persoane românești. El le definește ca și cum ar fi obligatoriu ca un nume să fie purtat de un personaj cu un anumit caracter.
Inventarierea fantezistă a fost în mod repetat folosită de Mircea Horia Simionescu, însă într-un mod creator. La acest scriitor, nimic nu se repetă mecanic (...), cu mențiunea că, după 1989, în unele cărți, există o obscuritate indescifrabilă.
În ceea ce mă privește, deși am o experiență de cititor, unele cărți ale lui Mircea Horia Simionescu de după 1989 au rămas pentru mine ininteligibile. Totuși, una dintre ele, „Paltonul de vară”, apărută în 1996, este nu numai foarte reușită din punct de vedere al tehnicii literare folosite, ci și foarte emoționantă”, spunea Alex Ștefănescu.
****
13 martie: Grigore Vieru, poet (1935-2009)
„Cred că exist ca poet și scriitor, azi, grație literaturii române (...)”, spunea Grigore Vieru, în 1990.
Născut în Basarabia, Grigore Vieru „a avut prilejul să viziteze România, în 1973, și a făcut următoarea declarație: „Mulți oameni visează să ajungă în cosmos, visul meu era să ajung în România și, iată, mi-am împlinit acest vis”. În perioada 1987-1989 a participat cu foarte mare frenezie și spirit de sacrificiu la lupta pentru limba română, luptă pe intelectualii din Basarabia au câștigat-o și care a culminat cu adoptarea grafiei latine ca grafie oficială. Poetul nu face fraze retorice, nu dezvoltă o demagogie a iubirii de patrie, el evocă situațiile pe care le-a trăit și de care se simte legat, cu o mare duioșie. (...) Iubește uneori până și necazurile pe care le-a trăit cu ai săi”, arăta Alex Ștefănescu.
„Cele mai frumoase poeme despre mamă, scrise în limba română, îi aparțin lui Grigore Vieru. După părerea mea, poetul ar merita Premiul Nobel pentru poeziile despre mamă, care sunt cu totul remarcabile și care sunt lipsite cu totul de cuvinte mari”, era de părere criticul literar.
„Vieru este unul dintre puținii poeți care știu să adore fără să devină ridicoli, chiar și în momentul de față, când trăim într-o dictatură a ironiei, poezia lui ajunge la sufletul nostru și reușește să ne impresioneze. Și se mai poate remarca ceva: un mod foarte respectuos de a folosi cuvintele limbii române: poetul știe că aceste cuvinte, că dreptul de a le folosi a fost obținut cu greu și le folosește fără să le risipească, fără să le minimalizeze, fără le știrbească autoritatea. Restaurează autoritatea cuvintelor limbii române, prin încrederea pe care le-o conferă”, reținea Alex Ștefănescu.
****
14 martie: Petru Popescu (n. 1944)
„Este singurul scriitor român stabilit în Statele Unite care are o vilă în celebrul cartier rezidențial Beverly Hills de lângă Hollywood, făcută cu banii câștigați pe cărți. Este un autor de succes în Statele Unite, așa cum a fost și în România în tinerețe. (...) A urmat Facultatea de Litere, cu specializarea Engleză. A debutat cu două volume de versuri, „Fire de jazz” și „Zeu printre blocuri”, apărute aproape simultan.
Adevărata lui carieră de scriitor începe în 1969, când publică romanul „Prins”, care nu semăna cu nimic din ce se publica la noi în acei ani, deși perioada se caracteriza printr-o anumită liberalizare. În roman este vorba despre un inginer care află că are o boală incurabilă. În mod curios, deși este vorba despre moarte, romanul are un efect tonic asupra cititorului, datorită modului exuberant în care este scris.
Aurmat un roman la fel de alert scris - „Dulce ca mierea e glonțul patriei”, romanul se referea la o situație cunoscută de sute de mii de oameni din România - de toți bărbații care făcuseră armata, dar era un subiect tabu în perioada comunismului, pentru că era ideea că s-ar divulga secrete militare dacă s-ar scrie despre perioada efectuării stagiului militar.
Mai publică „Sfârșitul bahic”, o carte despre câțiva pictori boieri care se află într-o tabără de creație și duc o viață libertină, iar, în 1974, profitând de o călătorie în Anglia, Petru Popescu cere azil politic și rămîâne și rămâne definitiv acolo, mai bine zis, în Occident.
După patru ani, se mută în Statele Unite și își propune și chiar reușește să aibă succes la Hollywood ca scenarist. În acest moment, viața lui se schimbă radical: publică, în afară de romane, scenariile unor filme, apar și sub formă de cărți, iar romanele pe care le publică sunt romane comerciale, dar scrise mai bine decât romanele scrise de mulți autori americani.
În 1991, se întoarce în România ca să-și regăsească publicul și reușește, pentru că are farmec și o experiență imensă a comunicării. Publicul îl primește cu dragoste, amintirea succesului său de altădată nu se stinsese în țara de origine, dar sunt și scriitori care îl tratează cu invidie, pentru că este un autor de succes, pentru că este încă tânăr și are un talent evident.
După această experiență a revenirii în România, publică - întâi în limba engleză și apoi în română - o carte în care povestește cum i s-a părut țara după o despărțire de aproape 15 ani. Petru Popescu este în continuare activ, ne poate face multe surprize. Important este să nu rămână prizonierul literaturii comerciale căreia i-s-a consacrat în ultima vreme și să revină la literatura adevărată”, spunea Alex Ștefănescu.
„Deodată, a apărut o poveste publică care are o semnificație în America și care este povestea „vii dintr-un loc care ți-a fost interzis și care nu îți mai este interzis” și te întorci și nu numai că îți reîntâlnești rădăcinile, dar treci printr-o mare transformare personală în legătură cu ce a fost acel loc și cine ești tu în raport cu el”, spunea Petru Popescu, într-un interviu din 1997.
****
15 martie: Geo Bogza (1908-1993)
„Biografia lui Geo Bogza are trei capitole: în tinerețe, scriitorul a fost un avangardist, foarte insurgent, la maturitate, un oportunist, iar la bătrânețe, surprinzător, a dat dovadă de curaj.
Începând din 1945, a colaborat la ziarele oficiale, cele care susțineau ocupația sovietică, la ziarul Victoria, România liberă de atunci, Scânteia, a fost imediat răsplătit, a publicat și o carte - „Meridiane sovietice”, în care înălța în slăvi Uniunea Sovietică, și a fost numit în Marea Adunare Națională, a ajuns academician, iar în 1971 a primit chiar titlul de „Erou al muncii socialiste”.
În acest moment de apogeu al carierei sale, se retrage treptat din viața publică, devine un moralist auster, chiar un mizantrop, și singura legătură cu lumea pe care o mai are este o tabletă săptămânală publicată în „România literară”.
În ultimii ani ai dictaturii lui Ceaușescu, semnează, alături de alți protestatari, o scrisoare de solidaritate cu Mircea Dinescu. În mod curios, toți semnatarii scrisorii cad în dizgrație și nu mai au voie să publice, dar Geo Bogza are voie în continuare să semneze articole în presă.
Era un reporter talentat, un publicist, dar nu mai mult decât atât. Faptul că a fost considerat un mare scriitor se explică prin atenția cu care și-a regizat succesul: totul era calculat, solemnitatea sa era bine gândită, făcea gesturi care să fie ținute minte. De exemplu, oficia un fel de ritual când dăruia un măr unei necunoscute pe stradă sau când ducea o floare la statuia lui Eminescu din fața Ateneului. Avea grijă să nu apară în orice fel de reviste, publica texte reduse într-un chenar, așa cum un bijutier și-ar așeza un giuvaier într-o cutie de catifea.
Această regie a avut succes, generând o nedreptate: fratele lui Geo Bogza, Radu Tudoran, care era mult mai talentat decât el și care într-adevăr este un mare scriitor, a fost pus în umbră de faima lui Geo Bogza. S-ar putea vorbi, la figurat, în cazul acesta, de un „fratricid literar”.
Opera lui Geo Bogza, atât proza, cât și poezia, reprezintă o combinație de reportaj și discurs. Când predomină partea de reportaj, este foarte bună, întrucât Geo Bogza și-a făcut ucenicia ca reporter înainte de război, la școala românească de reportaj de atunci, în emulație cu Brunea-Fox și Mircea Milcu și poate fi considerat un bun reporter. În schimb, partea de discurs este adeseori festivistă și neconvingătoare.
Cărțile de după război care sunt cele mai bune sunt cele care conțin maxim de elemente de reportaj: „Cartea Oltului”, „Oameni și cărbuni în Valea Jiului” și de impresionanta nuvelă „Sfârșitul lui Iacob Onisia”. (...)
Geo Bogza a fost un reporter foarte bun, nu un mare scriitor, însă într-o perioadă în care reportajul era foarte convențional s-a remarcat și, în felul acesta, și-a câștigat recunoștința noastră”.
****
16 martie: Nicolae Breban (n.1934, Baia Mare)
„Din cauza acestui dosar pe care autoritățile îl considerau suspect - tatăl său era preot greco-catolic, iar mama sa provenea din Alsacia-Lorena - nu a putut să-și urmeze în liniște studiile, nici măcar liceul nu a putut să îl termine, a trebuit să lucreze ca funcționar la Oradea, apoi a ajuns la București, a ratat și posibilitatea de a urma integral Facultatea de Limba și Literatura Română, pentru care optase, tot așa, i s-a descoperit ceva în neregulă în biografie.
Nicolae Breban era, însă, un om care avea o voință ieșită din comun, o are și acum, foarte dornic de afirmare și în condițiile ostile în care trăia - a lucrat inclusiv ca șofer la o instituție publică și a luptat cu îndârjire ca să se cultive, a citit filosofie, literatură, astfel încât nu a rămas mai prejos decât cei care au făcut facultăți.
O anumită structură de autodidact poate fi sesizată în cărțile sale: a ajuns membru în Comitetul Central al Partidului Comunist și redactor-șef al revistei „România literară”, funcție pe care n-a păstrat-o decât un an, din 1970 până în 1971, pentru că, atunci, aflându-se la Paris, unde însoțea un film al său, „Printre colinele verzi” și auzind că în țară Nicolae Ceaușescu a emis funestele Teze din iulie 1971, a protestat în mod public în capitala Franței, presa franceză a difuzat protestul și, drept urmare, încă dinainte de a se întoarce în țară, a fost dat afară din Comitetul Central și și-a pierdut funcția de la „România literară”, fiind exclus și din Uniunea Scriitorilor.
Ca și Camil Petrescu, Nicolae Breban este un geniu surd, cu mențiunea că în cazul său surditatea nu este fizică, ci morală. Nicolae Breban nu aude obiecțiile pe care i le fac, la un moment dat, contemporanii săi, merge mereu înainte, impetuos și această neatenție creează o impresie de forță bărbătească ce place. El este un autor voluntar, care nu își seduce cititorul, ci îl obligă să i se supună, are această obsesie a puterii și, pentru că nu este vorba despre o putere doar visată, ci despre o putere reală, efectul este, până la urmă, acceptarea de către cititor a acestei dominații.
În ceea ce privește creația de personaje, N. Breban nu prea are egal în literatura noastră contemporană. Ideea de supraom i-a fost sugerată lui N. Breban de Nietzsche. În „Francisca”, romanul de debut al lui Nicolae Breban, personajul acesta puternic este un activist de partid, Chilian.
Personajul cel mai ușor de ținut minte, cel mai greu de uitat este Grobei din „Bunavestire”, un erou al timpului său, cei care au citit romanul îl identificau pe stradă, este personajul care se îmbracă kitsch, cu o bască apăsată pe creștetul capului, cu un tranzistor agățat la umăr și care debitează tot felul de fraze banale, cu pretenția că emite adevăruri filosofice”, arăta Alex Ștefănescu, în analiza sa.
„«Grobei c'est moi», cum a spus Flaubert despre Emma Bovary (...) eu m-am proiectat într-un personaj negativ, m-am biciuit în efigie, cum spun, mi-am transferat toate viciile și erorile, exponențial, în Grobei - provincialul, mediocrul, țoapa - dar care este subminat de această nevoie de altceva”, explica Breban, într-un interviu din 2005.
„După 1989, scriitorul publică romane și mai ample, de mii de pagini, între care și trilogia„ Amfitrion”, texte care îl copleșesc pe cititor. Trebuie citit selectiv și efortul merită făcut, pentru că este vorba despre un mare scriitor, care însă nu mai are disciplina artistică din tinerețe”, mai arăta criticul literar Alex Ștefănescu.
Puteți urmări ediția integrală dedicată lui Breban pe site-ul tvrplus.ro.
****
17 martie: Despre cenzură
„Fac o greșeală cei care spun că cenzura a existat în toate epocile. A existat, dar nu există nici o asemănare între modul de a cenzura în timpul comunismului și modul de a face cenzură în alte epoci.
În timpul comunismului, literatura a fost transformată cu forța într-un instrument de propagandă și dovadă că se ajunsese la forme grotești a reprezentat-o chiar arestarea scriitorilor.
Toată lumea civilizată a fost profund impresionată că la Berlin a fost construit un zid care despărțea Berlinul de Est de Berlinul de Vest, dar și în cultura română a existat un asemenea zid al Berlinului, care desoprțea trecutul de prezent.
Autoritățile nu voiau ca românii să afle cum se trăia înainte de instaurarea comunismului, drept urmare, au fost interzise mii de cărți: 8.458 de titluri, numai în primii ani de după război. Se publicau broșuri cu liste interminabile de cărți interzise, pe care erau înscrise chiar și numele unor autori mitologizați de cultura română, ca Eminescu sau Caragiale.
Lista cărților interzise este zguduitoare, se poate vorbi despre un genocid cultural în acea perioadă, de o încercare de mancurtizare a întregului popor. (...) Dacă nu erau interziși, clasicii erau falsificați. Despre opera lui Caragiale se spunea, de pildă, că este o satiră la adresa claselor exploatatoare, ceea ce nu este. Despre Eminescu se spunea că este un reprezentant al oamenilor simpli, care se ridică împotriva celor bogați, iar din cunoscutul poem „Împărat și proletar” , din trei discursuri - al împăratului, al proletarului și al poetului -, era menționat în manualele școlare doar discursul proletarului.
În locul scriitorilor de valoare, care erau fie interziși, fie falsificați, erau aduși în prim-plan autori fără valoare, fără talent și fără capacitatea de a emoționa, ca Theodor Neculuță sau A. Toma. Ridicolul A. Toma, despre care Constantin Țoiu povestește, în romanul său „Galeria cu viță sălbatică”, că voia ca volumele sale de versuri să aibă mărimea potrivită pentru a încăpea în buzunarele salopetelor muncitorilor. Ideea lui demagogică era că scrie versuri pentru clasa muncitoare și nu pentru protipendată. În aceste condiții, se producea acea amnezie colectivă de care vorbeam.
Creația literară era înțeleasă ca o producție planificată, conta mai mult cantitatea decât calitatea. Scriitorii erau întrebați câte cărți vor să scrie și câte pagini va avea fiecare carte.
Literatura avea o foarte mare audiență, pentru că presa scrisă era sub control strict, iar televiziune nu prea exista. Drept urmare, scriitorii erau o preocupare până la cel mai înalt nivel. (...)
Literatura se schimonosise, dar numai literatura care făcea jocul Partidului Comunist. Literatura transformată în instrument de propagandă avea ceva grotesc, din cauza maniheismului - împărțirea vieții în bine și rău - exact așa făceau și scriitorii care se supuneau comandamentului partidului, își imaginau doar personaje angelice și diabolice. Era important conținutul și nu valoarea literară, temelor precum munca pe șantier, contribuția la construcția societății comuniste și nu contau temele legate de viața intimă, de viața interioară a oamenilor, de sufletul lor, care este, de fapt, marele subiect al literaturii tuturor timpurilor.
În timpul lui Ceaușescu, s-a ajuns la o altă obsesie, care este foarte bine sintetizată în două versuri ale unui cunoscut satiric: „Nu există să existe cetățeni cu fețe triste”. Asta era marea problemă a autorităților comuniste, ca oamenii să simuleze veselia, dictatorii nu suportă tristețea, dar nici bucuria frenetică. Vor ca toți oamenii să zâmbească, toți supușii să pară mulțumiți. Drept urmare, în texte, cenzura scotea cuvântul „moarte”, care era înlocuit de poeți cu cuvântul „înserare”, era interzisă și orice aluzie la sexualitate, nici măcar cuvântul „sărut” nu avea voie să apară într-un text. Din cauza numeroaselor interdicții, s-a dezvoltat stilul aluziv, scriitori ca Augustin Buzura sau Constantin Țoiu sau Nicolae Breban, D.R. Popescu și alții se înțelegeau printr-un fel de citate cu cititorii peste umărul supraveghetorilor. Altă urmare a acestor restricții o constituie explozia de literatură licențioasă și de natură mistică de după 1989”, arăta Alex Ștefănescu.
Puteți urmări ediția integrală dedicată cenzurii comuniste pe site-ul tvrplus.ro.
În memoria apreciatului critic literar Alex Ștefănescu, TVR Cultural le aduce telespectatorilor o emisiune îndrăgită realizată de omul de cultură, între 2007 și 2009, dedicată literaturii române contemporane.
