TVR Cultural a difuzat sâmbătă, 6 mai, de la ora 13:25, primul episod al seriei documentare „Io Constantin Basarab Brâncoveanu Voievod”, dedicată sfântului domnitor și familiei sale.

În 1714, în 15 august, de Adormirea Maicii Domnului, o zi importanta pentru toți creștinii, în faţa sultanului Ahmed al III-lea,   dar și a reprezentanților Europei, la Stanbul era decapitat, împreună cu cei patru fii ai săi și cu sfetnicul său, care vorbise printre primii despre Europa ca entitate politică fundamentată, în primul rând, pe credința creştină. Constantin Brâncoveanu, căci despre el este vorba, a fost omorât pentru că nu a renunțat la ortodoxie în favoarea islamului.

Dar doar acesta să fi fost singurul motiv? Ciudat este că atunci nu mai erau timpurile prigoanei religioase. Iar Vodă Brâncoveanu, apărător al lumii creștine, dusese o politica echilibrată față de Imperiul Otoman. Chiar şi pentru noi, astăzi, este greu de înțeles de ce diplomații creștini din Apus au participat la asasinarea lui Brâncoveanu ca la un spectacol.

Realizatorul Rafael Udrişte, alături de echipa sa, i-a invitat pe telespectatorii TVR Cultural la o nouă ediție a seriei documentare „Adevăr şi curaj”, dedicată marilor personalităţi româneşti care au fost canonizate pentru sacrificiul lor, limbă, religie şi conştiinţă naţională.

Constantin Brâncoveanu a fost domnul Țării Românești între anii 1688 și 1714, având una din cele mai lungi domnii din istoria principatelor române. Mare boier, nepot de soră al domnului Șerban Cantacuzino, el a moștenit și a sporit o avere considerabilă. În timpul în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale. Brâncoveanu nu a fost un adept al războiului. În 25 de ani de domnie a avut o singura bătălie, cea de la Zărneşti din 1690. Chiar dacă a încercat să evite războiul programatic, el era preocupat să aibă o armată bine pusă la punct.

Alături de invitaţii ediţiei din 6 mai, realizatorul Rafael Udrişte a alcătuit un portret complex al domnitorului care a lăsat în urma sa un mare număr de ctitorii religioase și un stil arhitectural eclectic ce-i poartă numele.

Țările Române, de altfel, singurele din întreg spațiul sud-est european care au reușit să-şi păstreze instituțiile statului şi o oarecare autonomie faţă de turci, erau, practic, cum am spune astăzi, state tampon între Înalta Poartă şi noile puteri apărute în secolul al XVII-lea: Imperiul ţarist şi Imperiul Habsburgic. Constantin Brâncoveanu ajunge la putere în 1688, la cinci ani după ultima tentativă eșuată a otomanilor de a cuceri Viena.

Constantin Brâncoveanu, cel care, așa cum îi plăcea lui Nicolae Iorga să spună, îşi începea documentele şi epistolele cu formula „Cu mila lui Dumnezeu, Io Constantin Basarab Voievod şi Domn a toată țara Ungro-Vlahiei” şi le încheia semnând „Io Constantin Voievod, milostiv gospodar”, a reușit, după cum tot Nicolae Iorga remarca, „să păstreze nu numai Țara Românească, ci întreaga noastră națiune, ca trup politic, ca suflet românesc, timp de mai bine de un sfert de veac“.

Politica lui Brâncoveanu s-a bazat pe prudenţă diplomatică, pe o bună gestionare a informațiilor, pe echilibru politic şi, nu în ultimul rând, pe credință. Brâncoveanu era un om al timpului său. El intuise perfect că ordinea lumii începea să se schimbe. Și, tocmai de aceea, el va duce o politică de deschidere faţă de Europa de răsărit, dar şi fata de Europa de Apus. La curtea lui se traduceau şi se scriau documente în italiană, în turca, slavonă, rusă, germană şi greacă, ceea ce îi permitea lui Vodă Brâncoveanu accesul la informații esențiale. Privind din perspectiva timpului, Brâncoveanu nu făcea politică la voia întâmplării, ci era una strategică, care a permis crearea unei viziuni articulate pe termen lung. Brâncoveanu era ceea ce numim astăzi un lider, care a reușit sa păstreze Țara Românească pe linia de plutire, indiferent de mutațiile politice şi geopolitice din jurul ei. Rusia devine importantă în Europa dupa lupta de la Poltava, din 1709, Austria, blocată de Franța şi de Prusia, îşi îndreaptă atenția mai ales spre răsărit. Polonia este măcinată de răscoale interne, dar şi de conflictele externe cu Suedia, Prusia şi Rusia. Poate tocmai din cauza acestei fierberi, Brâncoveanu a fost atât de preocupat de politica externă a micului sâu principat.

Să nu credem că politica internă nu îl preocupa pe domnitor. Ar fi fost aproape imposibil să consolideze poziția externă a Ţării Românești, atâta timp cât în plan intern ar fi existat frământări. Poate, de aceea, a încercat sa pună stavila intrigilor de la curte, să se îndepărteze de Cantacuzini, de care era legat prin sânge, doar ca să creeze un stat stabil, capabil să se concentreze pe acțiunea sa externă. De altfel, ruptura de familia Cantacuzino a contribuit şi ea la sfârșitul lui tragic din acea zi de 15 august 1714.

Ţara Românească era dependentă, fără putere de tăgadă, de relaţia cu marile puteri de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. Și doar diplomația lui Brâncoveanu a făcut ca micul principat muntean să nu dispară de pe harta Europei acelor vremuri.

Odată cu cercetarea mai multor documente din arhivele turceşti şi europene, unii istorici au lansat ideea că Vodă Brâncoveanu a reușit să pună bazele unei diplomații performante, pentru că îşi crease practic un sistem de culegere şi interpretare de informaţii extrem de eficient. Nu putem vorbi de un serviciu de informații, dar putem vorbi de o încercare rudimentara de cunoaștere a politicii altor state, prin intermediul diplomației.

Diplomat abil, Brâncoveanu a fost preocupat de alianțele pe care le făcea. El a pendulat constant între Viena şi Constantinopol şi, mai apoi, între Sankt Petersburg şi Berlin, jonglând cu interesele polonezilor şi ale cazacilor, în încercarea de a ţine în echilibru balanța puterii.

Preocupat să evite războiul, Brâncoveanu a folosit, ori de câte ori a avut ocazia, argumentul financiar. A oferit împrumuturi, mită - chiar, înalţilor oficiali şi conducătorilor militari străini. În percepţia acestora, resursele băneşti de care dispunea domnul muntean păreau nelimitate, poate de aceea îi spuneau „Prinţul aurului”. Generozitatea şi opulenţa etalată ostentativ contribuiau şi ele la această imagine strălucitoare.

Constantin Brâncoveanu a fost un ultim prinţ bizantin, un ultim lider strategic al epocii pre-fanariote, însă, în acelaşi timp, a fost un vizionar şi un precursor al evenimentelor care, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, aveau să ducă la unirea Ţării Româneşti cu Moldova, respectiv la dobândirea independenţei, aşa cum o relevă planurile politico-militare pe care i le-a propus ţarului Petru cel Mare.