La TVR Cultural, Rafael Udrişte ne-a invitat duminică, 9 iulie, de la ora 17:00, să ne reamintim, într-o nouă ediţie „Omul şi timpul”, de două dintre momente tensionate ale istoriei care par să se repete şi în perioada recentă.

O paralelă între Cuba – octombrie 1962 şi Ucraina – februarie 2022, alături de istoricul Florian Banu a fost primul material al emisiunii-document „Omul şi timpul”, ce poartă semnătura realizatorilor Ruxandra Ţuchel şi Rafael Udrişte.

În octombrie 1962, Războiul Rece atingea cel mai fierbinte punct al istoriei sale. Lumea se aştepta să izbucnească un conflict nuclear, după ce avioanele americane localizaseră rachete nucleare pe teritoriul unei insule aflate la doar 150 de kilometri de Florida, convertită la comunism – Cuba. Despre acel moment de cumpănă, ale cărui premise par să se repete, într-o oarecare măsură, astăzi, la graniţa Ucrainei, a discutat Rafael Udrişte cu invitatul său, istoricul Florian Banu.

„Octombrie 1962 a fost punctul culminant al unor relaţii internaţionale tensionate. La trei ani de la moartea lui Stalin, în 1956, succesorul său reformist, Nikita Hrusciov se confruntase cu două crize majore: revoluţia din Ungaria şi criza Suezului. Şi ca să nu pară prea conciliant cu Occidentul, în 1958, Hrusciov va aduce în discuţie problema Berlinului.

În 1960, tensiunea dintre cele două blocuri a crescut constant pe toate fronturile. În Europa, spina iritativă era Berlinul, în Africa era declaraţia de independenţă a Zairului, în Vietnam, la Saigon, prezenţa consilierilor militari americani, iar în Cuba erau Fidel Castro şi revoluţia sa. La nivel regional, criza rachetelor a venit să încheie un proces început cu trei ani înainte, când gherilele lui Fidel Castro au ocupat Havana şi l-au înlăturat de la conducere pe dictatorul Fulgenico Batista, susţinut mult timp de americani”, a explicat întregul context realizatorul TVR Rafael Udrişte, gazda emisiunii „Omul şi timpul”.

La mai mult de 60 de ani distanţă de la evenimentele din Cuba, trăim o situaţie asemănătoare, este de părere jurnalistul TVR. Jurnalele de ştiri din lumea întreagă se deschid de mai bine de o lună cu criza de la graniţa Ucrainei.

„Deşi actorii par să fie aceiaşi, totuşi, spectacolul este altul, iar rolurile par să se fi inversat. Pentru Putin, Ucraina nu poate fi niciodată în sfera de influenţă a NATO. Dacă, în 1962, Kennedy, aflat în pragul războiului nuclear, reuşea să îl convingă pe Hrusciov să îşi retragă din Cuba rachetele care ameninţau direct Statele Unite, în 2022, Putin intentionează să obţină acelaşi lucru de la americani: fie Statele Unite se angajează în scris şi definitiv să respecte neutralitatea Ucrainei, fie va interveni armata rusă, punând astfel capăt independenţei Ucrainei, precum şi a dorinţei acesteia de a adera la Uniunea Europeană sau NATO”, adaugă Rafael Udrişte.

Că istoria are tendinţa să se repete am aflat şi din cel de-al doilea subiect prezentat la „Omul şi timpul”, în ediţia de duminică, 9 iulie, de la ora 17:00, la TVR 1. În noaptea de 20 spre 21 august 1968, tancurile sovietice intrau în Praga şi în alte mari oraşe cehe şi slovace. Şi astfel se punea capăt, cu violenţă, mişcării pentru libertate apărută în Cehoslovacia, odată cu venirea la putere a lui Alexander Dubček.

Despre „Primăvara de la Praga” şi reprimarea ei au discutat duminică, la „Omul şi timpul”, Rafael Udrişte şi invitatul său, istoricul şi cercetătorul CNSAS Florian Banu.

În ianuarie 1968, Moscova îl numea pe Alexander Dubček în funcţia de şef al Partidului Comunist Ceh, în locul lui Antonin Novotny. De origine slovacă, acest politician, care rezistase ocupaţiei naziste, a început o reformă politică şi economică ce ar fi dus la o ruptură iminentă de Uniunea Sovietică.

Bun strateg, Dubček era totuşi precaut. El a încercat să reformeze Cehoslovacia încet, evitând în special mişcări de revoltă colectivă, pentru că amintirea Revoluţiei Maghiare din 1956 şi, mai ales, amintirea reprimării ei sângeroase erau încă vii în memoria tuturor.

Chiar şi aşa, fără să facă gesturi ostentative, reformele lui Dubček nu au fost privite cu ochi buni nici de Moscova, nici de ţările membre ale Pactului de la Varşovia. În consecinţă, Uniunea Sovietică şi aliaţii săi din lagărul socialist vor pune capăt Primăverii de la Praga, la mijlocul lunii august 1968. În noaptea de 20 spre 21 august 1968, ţările Pactului de la Varşovia au invadat Cehoslovacia.

Aproximativ 500.000 de soldaţi şi 7.000 de tancuri au permis sovieticilor să ocupe Cehoslovacia în mai puțin de 24 de ore. Avioane militare sovietice au luat cu asalt aeroportul din Praga. Cehii nu au putut să respingă acestă invazie. Orice formă de rezistenţă armată a fost înăbuşită imediat. Singură România nu a participat la acest act de agresiune, ba chiar l-a condamnat ferm, printr-un discurs vehement susţinut de Nicolae Ceauşescu la Bucureşti. De ce? Vom afla duminică, la „Omul şi timpul”.

Odată cu reprimarea Primăverii de la Praga, sovieticii au arătat că pot interveni oricând, în orice ţară socialistă, atunci când autoritatea lor este contestată.