Sâmbătă, 13 mai, TVR Cultural a difuzat un nou episod al seriei documentare „Io, Constantin Basarab Brâncoveanu Voievod”, despre trădarea și mazilirea sfântului domnitor și a familiei sale.

În 1714, în 15 august, de Adormirea Maicii Domnului, o zi importantă pentru creștini, în fata sultanului Ahmed al III-lea, dar și în fața reprezentanților Europei, la Stanbul era decapitat, împreună cu cei patru fii ai săi și cu sfetnicul său, cel care vorbise printre primii despre Europa ca entitate politica fundamentată, în primul rând, pe credința creștină.

Constantin Brâncoveanu, căci despre el este vorba, a fost omorât pentru că nu a renunțat la ortodoxie în favoarea islamului. Dar doar acesta să fi fost singurul motiv? Ciudat este că, atunci, nu mai erau timpurile prigoanei religioase. Iar Vodă Brancoveanu, apărător al lumii creștine, dusese o politică echilibrată față de Imperiul Otoman. Chiar si pentru noi, astăzi, este greu de înțeles de ce diplomații creștini din Apus au participat la asasinarea lui Brâncoveanu, ca la un spectacol.

Realizatorul Rafael Udrişte și echipa sa le-au adus telespectatorilor sâmbătă partea a doua a seriei documentare „Adevăr şi curaj”, „Io, Constantin Basarab Brâncoveanu Voievod”, dedicată marilor români canonizaţi pentru sacrificiul lor.

Invitaţii ediţiei din 13 mai, prof. univ. Florentina Nițu, decanul Facultății de Istorie din cadrul Universității București, părintele Mihail Stanciu, arhimandrit la Mănăstirea Antim, istoricul Ioan St. Lazăr și istoricul dr. Florin Banu, au alcătuit o imagine complexă a contextului politic și istoric în care marele domnitor a fost ucis, alături de cei patru fii ai săi, pentru că nu a renunțat la ortodoxie în favoarea islamului.

Țările Române - de altfel, singurele din întreg spațiul sud-est european - au reușit să își păstreze instituțiile statului și o oarecare autonomie față de turci. Ele erau, practic, cum am spune astăzi, state tampon între Sublima Poarta si noile puteri apărute în secolul al XVII-lea: Imperiul tarist si Imperiul Habsburgic.

Constantin Brâncoveanu ajunge la putere în 1688,  la cinci ani după ultima tentativa eșuată a otomanilor de a cuceri Viena. Constantin Brâncoveanu, cel care, așa cum îi plăcea lui Nicolae Iorga să spună, își începea documentele și epistolele cu formula „cu mila lui Dumnezeu, Io, Constantin Basarab voievod si Domn a toată țară Ungro-Vlahiei” si le încheia semnând „Io, Constantin Voievod, milostiv gospodar”, a reușit, după cum tot Iorga remarca, să păstreze nu numai Țara Românească, ci întreaga noastră națiune, ca trup politic, ca suflet românesc, timp de mai bine de un sfert de veac.

Preludiul trădării se face simțit încă din anul 1703, când Brâncoveanu intră în conflict cu unchii săi, o ruptură profundă între Brâncoveanu, pe de-o parte, și Mihai și Constantin Cantacuzino, pe de cealaltă. Chemat la Adrianopol de către sultan, cu prețul unor mari sacrificii financiare, Brâncoveanu reușește nu numai să fie reconfirmat în domnie pe viață, dar chiar să i se propună și domnia Moldovei.

Cere un răgaz de patru zile, răstimp în care trimite un mesager la București ca să afle sfatul stolnicului. Acesta îl povățuiește să refuze oferta, bănuind o cursă întinsă de către turci. Brâncoveanu declină generoasa propunere, dar are surpriza de a vedea că ginerele său, Constantin Duca, domn al Moldovei, este mazilit și, în locul său, este numit Mihai Racoviță, al cărui frate, Dimitrie, era ginerele spătarului Mihai Cantacuzino.

De aici, suspiciunea că povața bătrânului stolnic nu fusese atât de obiectivă pe cât și-ar fi dorit domnitorul. În plus, faptul că Brâncoveanu fusese numit domn pe viață nu putea decât să-l lezeze pe Constantin Cantacuzino, care dorea tronul Țării Românești pentru propriul său fiu, Ștefan. În aceste condiţii, era firesc ca bătrânii Cantacuzini, Mihai şi Constantin, să facă tot posibilul să-l îndepărteze pe Brâncoveanu de pe tronul ţării.

Motivelor de natură personală li se adaugă şi cele de politică externă, iar bănuielile și neîncrederea vor atinge un sfârșit tragic 11 ani mai târziu, când capugiul Mustafa aga, un vechi prieten de-al domnitorului,  va scoate pe neaşteptate o năframă neagră și o va pune pe umărul domnului, rostind ameninţător cuvântul „mazil", adică scos din domnie.

Constantin Brâncoveanu a fost un ultim prinţ bizantin, un ultim lider strategic al epocii pre-fanariote, însă, în acelaşi timp, a fost un vizionar şi un precursor al evenimentelor care, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, aveau să ducă la unirea Ţării Româneşti cu Moldova, respectiv la dobândirea independenţei, aşa cum o relevă planurile politico-militare pe care i le-a propus ţarului Petru cel Mare.

Urmăriți emisiunea mai jos: