Între 23 și 27 octombrie, telespectatorii TVR Cultural au putut descoperi picturi semnate de Constantin D. Stahi, Mișu Popp, Elvezia Paini și  sculpturi aparținând lui Ştefan Ionescu-Valbudea și Ioan Georgescu, urmărind emisiunea „Pastila de artă - Capodopere”, realizată de Ileana Ploscaru Panait.

Un articol de Ileana Ploscaru Panait

Constantin Dimitrie Stahi (1844 - 1920) - „Natură moartă – Apă sfinţită”, 1882, ulei pe pânză

• Operă prezentată de dr. Ruxandra Dreptu, istoric de artă
• Luni, 23 octombrie, ora 11.55

Constantin D. Stahi a fost pictor si gravor, afiliat curentului academist. A excelat în domeniul portretisticii, naturii moarte și scenelor de gen, caracterizate printr-un realism redat cu mare sensibilitate și înțelegere a formei, descrisă de cele mai multe ori într-o cromatică armonioasă și caldă. Deși se menține în limitele academismului, curent caracteristic epocii, el reușește să introducă în tablourile sale o notă proaspătă, personală, care înviorează ceea ce se definește stilistic prin copierea realității.

Natura statică ce poartă titlul de „Apă sfințită” a fost pictată în 1882, după perioada müncheneză a lui Constantin Stahi. Obiectele ce alcătuiesc compoziția sunt investite cu valențe simbolice atât de familiare pictorului, al cărui tată a fost preot și care a lucrat, în 1861, la zugrăvirea catapetesmei și altarului bisericii „Sfântul Nicolae Domnesc” din Iași. Nu numai natura obiectelor indică atmosfera religioasă, plină de mister, ci și tehnica de realizare a acestei lucrări.

Stahi folosește clarobscurul la lucrările din ultima sa faza de creație, o influență directă a Academiei de Arte din München, unde a studiat. Natura moartă pictată de Stahi este mai mult decât o etalare de obiecte frumoase și bine redate; este o pictură de atmosferă – un cadru strâns pe un colț de încăpere unde s-a săvârșit o Taină.

Mişu Popp (1827 - 1892) - „Portret de femeie” („Dra Anastasia Rudeanu, sora actorului Grigore Manolescu”), 1870, ulei pe pânză

• Marți, 24 octombrie, ora 11:55
• Operă prezentată de Cosmin Ungureanu, istoric de artă și muzeograf MNAR

Mișu Popp este unul dintre portretiștii cei mai însemnați din arta românească a secolului al XIX-lea. Ca mulți alți artiști din estul Europei, și-a desăvârșit studiile în capitala Austriei. A fost influențat de clasicismul academic vienez, diversificat în maniera portretului englez.

După 1865, s-a retras la Brașov, unde a pictat o serie destul de lungă de portrete „de aparat”. Dintre acestea, rămâne notabil „Portretul Anastasiei Rudeanu, sora actorului Grigore Manolescu”, expus în Galeria Națională de la București. Acest portret, pictat în manieră clasică, este exemplificator pentru spiritul romantic de tip Biedermeier, care a dominat arta românească între 1830 și 1860, care a continuat și în următoarele decenii ale secolului al XIX-lea.

„Portretul cu mâini”, pictat de Mișu Popp, poartă caracteristica unei feminități rafinate și neostentative. Figura tinerei de o frumusețe răpitoare, plină de discreție, este completată de veșmânt și accesorii, redate cu o mare acuratețe. Detaliile sunt discret conturate, iar cromatica se reduce la o gamă restrânsă de alb și negru, de o extremă sobrietate.

Elvezia Paini (Elvezia Lotus Péralté, 1862 - 1953) – „Portretul Ecaterinei Cantacuzino, soţia Nababului”, 1900, ulei pe pânză

• Miercuri, 25 octombrie, orele 11:55 şi 05:45
• Operă prezentată de Silvia Costin, artist vizual

Elvezia Paini, cunoscută și sub pseudonimul de Lotus Péralté, membră a Societății Naționale a Artelor Frumoase din Paris, este o personalitate complexă și contradictorie, despre care s-au păstrat puține date. Prin căsătoria cu baronul Nicolas de Paini, obține un titlu nobiliar care îi va deschide multe uși în lumea bună. Așa se face că, în 1894, vine la București ca profesoară de pictură și desen, făcându-se cunoscută în cercurile aristocratice și intelectuale de la noi.

Aici, îi cunoaște pe Gheorghe Grigore Cantacuzino, zis „Nababul”, și pe soția acestuia, Ecaterina, care îi comandă un portret de mari dimensiuni, care avea să fie expus în sala de muzică a palatului de pe Calea Victoriei. Pictat într-un stil simbolist pre-rafaelit, tabloul o înfățișează pe Ecaterina Cantacuzino într-o ținută oficială, menită să-i sublinieze, o dată în plus, rangul.

Rochia somptuoasă, diadema princiară, precum și blazonul familiei, accentuează caracterul de reprezentare al acestei lucrări. Pictura nu excelează prin inovație, dar impresionează prin compoziția bine echilibrată, gama coloristică foarte reținută și redarea corectă a trăsăturilor personajului.

Ştefan Ionescu-Valbudea (1856 – 1918) - „Speriatul” , 1886 - 1887, bronz, turnat la Combinatul Fondului Plastic, Bucureşti 1961

• Joi, 26 octombrie, orele 11:55 şi 05:55
• Operă prezentată de Zoe Pop, sculptoriță, conservator MNAR

Ștefan Ionescu-Valbudea a fost unul dintre cei mai străluciți elevi ai lui Karl Storck. Experimentele artistice inovatoare de la sfârșitul secolului XIX îl conduc spre nevoia de îmbogățire stilistică a tematicii, viziunii și problemelor de expresie plastică. Creația sa cuprinde o serie de portrete și compoziții care se caracterizează prin finețea modelajului și prin finețea analizei psihologice, care se bazează pe modificarea expresiei în funcție de clipă.

„Speriatul” este o sculptură ce reprezintă corpul unui bărbat nud. Lucrarea este de factură romantică – impresionistă. Această încadrare este susținută, pe de-o parte, de modelajul vibrat, care face ca jocul luminii să fie mereu în schimbare și, pe de altă parte, de forma corpului nud, care este reprezentată în desfășurarea unei mișcări de torsiune. Prin compoziție și modelajul formei, sculptura denotă un temperament artistic frământat și romantic, înclinat spre o artă care să exprime sentimente și pasiuni puternice.

Ioan Georgescu (1856 - 1898) - „Aruncătorul de suliţă” („Endymion la vânătoare”), bronz, 1884

• Vineri, 27 octombrie, orele 11:55 si 17:45
• Operă prezentată de Ileana Ploscaru Panait, artist vizual

Secolele de feudalism și dominația Bisericii Ortodoxe, care nu agrea reprezentarea tridimensională a figurii umane, au făcut ca, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, arta statuară românească să se afle într-un decalaj enorm față de sculptura cultă europeană.

Ioan Georgescu este considerat un clasic al modernității românești, „cel mai dotat și pregătit sculptor român din secolul trecut” (Gheorghe Oprescu).

În egală măsură, a fost pictor și acuarelist, precum și un reputat profesor. A studiat la Școala de Arte Frumoase din București cu Karl Storck. Apoi, prin concurs, a obținut o bursă de studii la Paris, unde s-a integrat perfect cercului de intelectuali români cu vederi progresiste. Este perioada în care a creat două dintre cele mai cunoscute sculpturi ale sale, ambele aflate în Galeria Națională: „Copiliță rugându-se” sau „Rugăciunea unui copil”, pentru care a fost distins cu mențiunea de argint.

Dar cea mai importantă compoziție realizată în perioada studiilor, la Paris, între 1877 și 1882, este, fără doar și poate, „Aruncătorul de lance”, expusă la Salonul parizian din 1882. Statuia îl întruchipează pe eroul mitologiei grecești, Endymion, la vânătoare. Frumusețea corporală, splendida proporție a acestui corp tânăr, agilitatea și virilitatea adolescentină sunt subliniate prin reliefarea musculaturii și prin savanta poziție a membrelor, trunchiului și capului.

Turnată în bronz, statuia este dovada că Ioan Georgescu era, în egală măsură, atât un maestru al compoziției, cât și al tehnicii. Ion Georgescu „optează pentru o viziune calmă, echilibrată, cu forme clare, zvelte, în care recunoaștem grația și eleganța proprii neoclasicismului francez din secolul al XIX-lea, agrementată cu ecouri ale Renașterii târzii’’, avea să aprecieze, într-o monografie dedicată artistului, istoricul de artă Marin Mihalache.